Am stiut ca o sa inceapa cu sfarsitul si ca o sa se sfarseasca cu un nou inceput.
Am stiut ca o sa fie durere surda.
Am stiut ca o sa arda.
Si n-am stiut.
N-am stiut niciodata cat de plin de suferinta se simte golul.
N-am stiut de ce ma apasa locul unde obisnuiam sa am o inima.
N-am stiut de ce nu pot sa respir.
Cand a plecat, mi-a luat toate amintirile, dar a uitat sa-mi inapoieze sufletul. Mi-a luat suflarea. Mi-a furat fiecare lacrima si a trebuit sa ma obisnuiesc sa doara de fiecare data cand deschid ochii.
Si chiar acum, ca pielea mea e marmura si ochii de venin, inca ma ard locurile unde mirosul lui a ramas impregnat in mine. Inca ma doare sa ma pun in patul unde n-o sa pot dormi niciodata si sa-l simt rece…
***
Am privit in jur, simtind cum venele mi se contracta, trimitand intepaturi prin toata fiinta mea. Sub pelicula fina de trasnpiratie, pielea imi era rece ca gheata, palpitand. Capul imi zvacnea, in timp ce creierul meu incerca sa-mi ascunda mintea in ceata, lasand-o sa asculte doar ecouri superficiale.
Oricat as fi incercat, nu puteam sa ma fac sa respir normal. Pluteam undeva intre timp si tacere, nestiind daca suspinele care se auzeau erau cu adevarat ale mele. Membrele mi se pierdeau in gol- nu stiam daca avea sens sa incerc sa le mai controlez.
Nu vedeam nimic din cauza prafului rece de pe ochi, si totusi priveam totul mai clar ca niciodata. Frunzele copacilor, frematand in aerul inghetat al unei noptii de iarna. Obrazul mort al lunii ivindu-se dintre nori. Intunericul nebun pulsand in atmosfera apasatoare.
Flacara portocalie care sarea dintr-un copac in altul, prea rapida ca sa imi pot focaliza privirea.
p.s.: omoara-ma din nou .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu